Un text din secolul al X-lea afirmă că Egidiu era de origine grec şi a venit în Franţa atras de renumele sfântului episcop Cezar de Arles; a trăit un timp ca pustnic, apoi a pus temeliile mănăstirii ce-i poartă numele, aşezată într-un loc de trecere a pelerinilor spre Roma sau spre Spania. În timpul Evului Mediu, Mănăstirea „Sfântul Egidiu” a fost punct de oprire şi de odihnă pentru mulţimile de credincioşi ce se îndreptau spre mormintele Sfinţilor Apostoli din Cetatea Eternă, ori spre mormântul Sfântului Iacob la Compostella.

*

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Laurenţiu Iustiniani, abatele Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” de lângă Veneţia, în anul 1433 a fost numit episcop de Veneţia, deşi de mai multe ori a refuzat această demnitate, considerându-se că este lipsit de calităţile şi energia necesare păstorului unei dieceze.

Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Isus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. “Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea lui faţă de cei săraci”. Era un suflet plin de lumina lui Cristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: “să sature setea Lui de iubire şi de suflete”.

Zaharia, fiul lui Barahia, era născut în Galaad şi făcea parte din tribul lui Levi; la bătrâneţe, s-a întors din Caldeea în Ţara Sfântă, unde a săvârşit multe minuni şi a făcut profeţii cu un conţinut apocaliptic, privind sfârşitul lumii şi judecata divină, atât judecata particulară, cât şi cea universală. Se pare că a murit la o vârstă înaintată şi a fost îngropat în mormântul profetului Ageu.

Regina şi se trage dintr-o familie bogată, dar a fost alungată din casa părintească şi este silită să-şi câştige pâinea prin păzirea oilor, deoarece a cerut să fie botezată de către doica ei, care era creştină.

*

Naşterea Mariei este minunată şi sublimă, nu prin ceea ce cărţile apocrife istorisesc cu bogăţie de amănunte şi cu naivitate, ci prin faptul că reprezintă un moment hotărâtor în realizarea planului de mântuire urmat de iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Mulţi Sfinţi Părinţi au cinstit sărbătoarea naşterii Maicii Domnului cu sublime cântări de laudă izvorâte din cunoaşterea adâncă a Bibliei, din sensibilitatea şi elanul lor poetic.

Între Sfântul Nicolae de Tolentino, mai puţin cunoscut, şi Sfântul Nicolae, episcopul de Mira, sărbătorit la 6 decembrie şi cunoscut de toată lumea, există unele apropieri însemnate. Părinţii sfântului amintit astăzi i-au dat numele de Nicolae deoarece considerau că venirea lui pe lume era rodul mijlocirii marelui Sfânt Nicolae, al cărui trup se află la Bari şi este cinstit în Sudul şi Estul Italiei; el s-a născut în 1245, la Castel Sant Angelo, sat în provincia Marche din Estul Italiei. Asemenea patronului său, încă din copilărie a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune, reculegere, mortificare.

Sfinţii martiri Prot şi Iacint s-au bucurat de o cinstire deosebită în oraşul Roma, deşi se ştiau foarte puţine lucruri despre viaţa lor. Erau consideraţi ca fiind doi fraţi sclavi care au adus-o la credinţa în Cristos pe Sfânta Eugenia, martiră comemorată la 25 decembrie. Deoarece Passio Eugeniae, o scriere apărută mult mai târziu decât data morţii lor, cuprindea multe amănunte legendare, s-a pus la îndoială însăşi existenţa sfinţilor martiri, precum şi autenticitatea relicvelor păstrate în Biserica „Sfântului Ioan al Florentinilor”, relicve considerate a fi ale Sfântului Prot.

*

*

S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Sărbătoarea Sfintei Cruci are o semnificaţie mult mai înaltă decât amănuntele în parte legendare istorisite în legătură cu descoperirea făcută de către mama împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmează chinului crucii şi antiteza suferinţă – mărire devine fundamentală în opera Răscumpărării. Cristos, în fiinţa sa concretă divină şi umană, se supune de bunăvoie condiţiei de sclav – crucea era tortura rezervată sclavilor – şi umilitorul supliciu este transformat în mărire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul şi miezul religiei creştine.

Papa Pius al X-lea a stabilit ca dată definitivă ziua de 15 septembrie, dată însuşită de noul calendar, care a schimbat gradul şi titlul sărbătorii, transformând-o într-o simplă comemorare, cu titlul: „Sfânta Fecioară Maria îndurerată”. Cu acest titlu, noi cinstim în mod special durerea Mariei, acceptată de ea în participarea la opera de răscumpărare prin cruce. Alături de cruce, mama lui Cristos răstignit a devenit mamă a corpului mistic născut din Cruce, adică noi suntem născuţi drept creştini din iubirea lui Isus şi a Mariei, iubire ce s-a jertfit şi a primit să sufere pentru noi.

După moartea papei Fabian, în ianuarie 250, comunitatea din Roma a fost condusă de prezbiterii şi de diaconii ei. Împăratul Decius, hotărât să distrugă creştinismul, a spus că ar fi acceptat mai uşor ştirea apariţiei unui rival la conducerea imperiului, decât pe aceea a alegerii unui nou episcop la Roma. Alegerea noului papă însemna, deci, şi moartea acestuia în ziua imediat următoare. Era mai potrivit să se aştepte trecerea furtunii, aşa cum s-a întâmplat de fapt când, în primăvara anului următor, Decius a trebuit să meargă în Moesia pentru a se opune înaintării goţilor, murind pe câmpul de bătălie.
Comunitatea a profitat de aceasta pentru a se reuni şi a-l alege pe noul papă. Între aspiranţii la înalta demnitate era un oarecare Novaţian, expert în filozofia stoică şi în teologie, care intrase în clerul roman în timpul lui Fabian. Dar comunitatea, mai atentă la virtuţile candidaţilor decât la modul de a vorbi al celor erudiţi, l-a ales ca papă pe romanul Corneliu.

 Numele său complet este Cecilius Ciprianus Tascius. S-a născut pe la anul 210, într-o familie bogată din Asia proconsulară, foarte probabil la Cartagina. Nefiind nevoit să-şi câştige existenţa cu sudoarea frunţii sau prin folosirea armelor, el s-a dedicat studiilor, devenind un orator rafinat şi poate chiar avocat; în acelaşi timp, nu-şi refuza plăcerile vieţii conform cu obiceiurile oamenilor de rangul său.

*

Bellarmin era foarte conştient de darurile sale intelectuale, dar ca un bun iezuit, era, de asemenea, conştient că le primise din mâinile lui Dumnezeu şi trebuia să le fructifice pe toate şi numai pentru mai marea sa slavă.

La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau “Gură-Cască”, deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.

Ianuariu, născut la Napoli în a doua jumătate a secolului al III-lea, a fost ales episcop de Benevento. Aici s-a făcut iubit nu numai de comunitatea creştină, dar şi de păgâni, pentru grija pe care el a avut-o faţă de cei săraci, fără deosebire de religie, ci privind numai la nevoile lor.

Şi Biserica coreeană a primit, la naşterea sa, botezul sângelui prin mărturia, spun coreenii, a circa 100.000 de martiri, dintre care 103 au fost canonizaţi de Ioan Paul al II-lea la Seul, la 6 mai 1984, cu prilejul bicentenarului evanghelizării Coreii.

Dar într-o zi, s-a întâmplat un fapt neaşteptat pentru Matei şi tulburător pentru mulţime. Isus din Nazaret în persoană, trecând prin apropierea biroului său de vameş, unde aduna taxele, i s-a adresat lui şi i-a spus: “Urmează-mă!” Au fost suficiente doar aceste cuvinte şi Matei “s-a ridicat şi l-a urmat” (Mt 9,9-13).

La vechii romani, numele Mauricius – sau Mauritius – se dădea celor proveniţi din ţinutul locuit de mauri, o populaţie de culoare neagră din partea de Nord-Vest a Africii, aproximativ actuala Mauritania. Prin extensiune, supranumele mauricius se atribuia oricărui om de culoare neagră. De fapt, în limba greacă există cuvântul mauros = negru, de culoare închisă. Ca nume personal, în limba română se foloseşte foarte rar, sub formele: Mauriciu, Mauriţiu, Moris, Moritz, Mavrik, Mavriki.

La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii canonice infamante; fratele cu stigmate se declară “fiu al ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. În sfârşit, este chiar suspendat a divinis, şi numai după câţiva ani, dezlegat de acuzele calomnioase, poate fi reintegrat în slujirea lui preoţească.

Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.

Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.

A fost mai întâi călugăr în mănăstirea benedictinilor din Veneţia. Cu prilejul unei călătorii la Locurile Sfinte, l-a întâlnit pe regele Ştefan, cu care s-a împrietenit şi care l-a rugat să vină în Panonia pentru a lucra la încreştinarea poporului său. Gerard a primit şi, ulterior, a fost numit episcop de Morisena, cetate veche ce a existat în secolele al X-lea şi al XI-lea pe locul unde astăzi se află oraşul Cenad; aici se văd încă ruinele Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, mănăstire zidită înainte de anul 1002, şi nu este exclus ca Sfântul Gerard să fi locuit între zidurile ei. Pe când se îndrepta spre oraşul Alba Regia (astăzi, Székes Fehérvár în Ungaria), a fost atras într-o cursă de câţiva duşmani înverşunaţi ai noii religii, bătut cu pietre şi apoi străpuns cu suliţa, undeva pe malul Dunării, în anul 1047, devenind astfel primul martir al Bisericii din Ungaria.

Se poate spune că sfinţii Cosma şi Damian sunt la originea acestei tradiţii a bunilor samariteni ai omenirii bolnave. Chiar dacă istoria este învăluită în legendă, existenţa lor şi modul în care şi-au exercitat profesiunea rămân un minunat exemplu pentru toate veacurile. Nu fără motiv, au fost aleşi ca patroni ai medicilor şi farmaciştilor.

Se poate spune că sfinţii Cosma şi Damian sunt la originea acestei tradiţii a bunilor samariteni ai omenirii bolnave. Chiar dacă istoria este învăluită în legendă, existenţa lor şi modul în care şi-au exercitat profesiunea rămân un minunat exemplu pentru toate veacurile. Nu fără motiv, au fost aleşi ca patroni ai medicilor şi farmaciştilor.

Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: “Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau…“ (Mt 25,31 ş.u)

“S-a întâmplat că, într-o duminică, în sărbătoarea sfinţilor Cosma şi Damian, Venceslau s-a dus în oraşul Alt-Bunzlau. El avea obiceiul să se ducă în diferite oraşe când în acestea aveau loc celebrări speciale. Ba, mai mult, când era vorba de sărbătorirea dedicării vreunei biserici, nu lipsea niciodată.

Cu acea ocazie, deci, după ce a participat la jertfa euharistică, voia să se întoarcă la Praga, dar Boleslau l-a reţinut, cu intenţie ticăloasă, spunându-i: “Pentru ce vrei să pleci aşa de repede, frate?”

În dimineaţa următoare, în zori, clopotele sunau pentru oficiul de dimineaţă. Venceslau, auzindu-le, a exclamat: “Laudă ţie, Doamne, că mi-ai dat harul să trăiesc până acum”.

Pe 23 septembrie, au reînceput interogatoriile şi torturile. Când l-au întrebat pe Laurenţiu Ruiz dacă era dispus să-şi renege credinţa pentru a-şi salva viaţa, el a răspuns cu hotărâre că era pregătit să moară pentru Domnul: “Aş vrea să-mi dau – a spus el – de o mie de ori viaţa pentru el. Nu voi fi niciodată apostat. Dacă vreţi, puteţi să mă ucideţi. Voinţa mea este aceea de a muri pentru Dumnezeu”.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo.

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

În Postul Mare din anul 375, o boală l-a adus pe patul de moarte, şi tocmai atunci s-a petrecut un fapt neaşteptat. “Dintr-o dată, m-am simţit ca şi răpit în duhul meu. M-am simţit tras înaintea tribunalului Judecătorului, şi m-am simţit străfulgerat de o lumină care iradia din toate părţile, încât eu, căzut la pământ, nu îndrăzneam nici măcar să-mi ridic privirea. Am fost întrebat cine sunt. “Un creştin!”, am răspuns. Dar Judecătorul, de pe tronul său, a exclamat: “Mincinosule! eşti un ciceronian, tu nu eşti creştin! Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta!” Am rămas fără cuvinte. Sub vergi (Judecătorul dăduse ordin să fiu bătut) m-am simţit sfâşiat şi mai mult de remuşcarea conştiinţei, şi în interiorul meu tot repetam: “În infern, cine va cânta laudele tale?”“^[5]